Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg…
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

PS: Muzica – Emeric Imre

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

M-as jelui in fel de fel de jalbe
In care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Imi covarsesc gradina si mi-e teama

Si uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale

Prin gari descreierate – accidente,
Marfare triste, vin in miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante,
Copii fragili ducand parintii-n spate,
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

Te-aud in batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

De te lucram sarguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o

Lasand ambitiile de o parte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfanta casa

Pe urma vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Si eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tample soarele si luna

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie

PS: Muzica – Emeric Imre

Canta cuce, limba-s pice
S-o ia daica s-o manance, -of-
S-o ia daica s-o manance,
Dumicata-n lapte dulce, -of-
Primavara cand sa duce,
Dupa dragoste-n colnice
Sa cante frumos ca tine,
Sa ma iubeasca pa mine, -ma…hai-ha-

Canta, canta cucule
Pupat-as aripile, -of-
Canta, canta cucule,
Si-nfoiaza-ti penile, -of-
Si-nfoiaza-ti penile,
Ca mandra sprancenile
Canta cuce numai mie,
Canta-mi dorul da Marie.

Dara-i-da di-dai di-dai di-dai
Dara-i-da didai darai da
Dara-i-da diri-dai di-da
Dara-i da di-da
Dara-i da… .da… …

In mijlocul crangului,
Pusa-i saua capatai’,
Ipingeaua-mi asternu-i,
Ma culcai,dar n-adormi
De cantatul cucului,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Suieratu’ mierlitii ,-of-

Suiera mierlita mie,
Suierat da voinicie,
Sa ma fac un pui da cuc,
Langa tine sa ma duc,
Nu-ma-n brate t-oi srangea,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Macar neica d-oi crapa, -of-

Inima din piept ti-as lua,
Ca sa cunosti patima,
S-atunci tu ce mi-oi canta,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Mandrulita,mandra mea,-of-
Inima din piept la mine,
Sa o pun in piept la tine
S-atunci tu ce mi-oi canta,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Mandrulita, mandra mea,-of-

Ce-a lasat Domnul Christos
Sa ia frumos Fat-Frumos
Sa traiasca dragastos
Sa traiasca dragastos
Bate-ma doamne cu paru
Nu ma bate cu amaru
Bate-ma cu bata
Nu ma bate cu urata
Si iar verde ca aluna
As muri da’ nu acum
La toamna cand o da bruma
Si cand face vinul spuma
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Langa cine-mi este drag
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Of, of, of
Langa cine-mi este drag

Aud un pian prin zapezi cristaline
Si nu sunt cu tine , vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Si calea e lunga si noaptea e mare.

De iarna ma satur , de planset te saturi
Iubiri intre noi in o mie de paturi
Si primavaratec ninsori mai sfasie
Voalul miresei in noaptea tarzie.

Se-aud ciudatenii si fiare in noapte
Si ninge himere si ninge cu soapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilarie
De tine , aceea ce n-a fost sa fie.

Iar daca ai fi dintr-o data cu mine
Mi-ar fi totul altfel si nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt in case
Si cerul a fum si-a pacate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se misca de parca ma strange cravata
Ma tarai pe coaste , te caut pe perna
Si noi ce spuneam ca iubirea-i eterna.

Si uite ce grabnic se-arata si trece
Si sangele-n rana lovita e rece
Aud un pian , un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se rasfira in stele
Si mainile lui bat in coastele mele
Atat as voi sa te vad inc-o data
Si-aceasta ca ultima noastra rasplata

Si cand langa focul ce-atat ne legase
In soba adanc paduraticei case
Ar fi sa te vad pentru ultima oara
As pune pianul sa-nvete sa moara.

Asa cum acum esti dusa departe
Bufneste-un pian prin ulucile sparte
Si-o luna roscata insangera plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot sa te-apropii.

Si cad in genunchi langa focul ce moare
Si vreau sa-l intreb de mai e vre-o scapare
Si el imi raspunde cu-n sclipat spre usa
Si-mi lasa in palme o calda cenusa.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

PS: Muzica – Emeric Imre

Liviu Vasilica: “Cand eram copil, lautarii erau pusi sa cante asa de tare, ca sarea lampa din cui”

E vremea vinului nou, a pastramei de oaie si a cantecelor de haiducie. Nici un glas nu rasuna la vremea asta in codrii desfrunziti ai Teleormanului ca cel al interpretului de muzica munteneasca, Liviu Vasilica din Alexandria. De profesie medic, descendent din bunici pe jumatate englezi (bunica lui, englezoaica pur-sange, s-a indragostit lulea de un taran frumos si instarit din Teleorman), putea sa devina orice, cu exceptia unui cantaret popular in opinci. Se pare insa ca radacina de “Moromete” a fost mai puternica decat celelalte altoiuri ereditare si patima pentru cantecul din Teleorman, de neindurat. O patima pe care Liviu Vasilica o muta si in cei ce-l asculta, iubitori ai muzicii populare, de la Dunare si pana in Muntii Gutai.

Gogu, marele lautar “da di deal”

“Povestea mea incepe demult, pe la inceputul veacului, cand in satul nasterii mele, Plosca, traia un mare rapsod al Teleormanului, Gogu Ivascu, inregistrat pe cilindri de ceara chiar de marele folclorist Constantin Brailoiu. Gogu Ivascu a dus de tanar o viata de haiduc. Era sarac, iubea o fata mai bogata dintr-o comuna apropiata si s-a dus cu droaga – o carucioara trasa de un magar – si si-a furat iubita, ascunzand-o sub un brat de coceni. S-a dus cu ea in alt sat, departe, si cand s-a intors cu ea in Plosca ii facuse deja doi copii. Era un personaj pitoresc si ciudat in lumea conformista a satului. Seara, asezat pe prispa, batea ritmul intr-o toba de piele de vitel si canta cu voce de piept, ca haiducii, de rasuna tot satul. “I-auzi, frumos mai canta nebunul de Gogu!”, ziceau oamenii si lasau lucrul, sa-l asculte. A murit pe la 92 de ani si a ramas cu femeia lui pana la adanci batranete. O poveste de dragoste ca a lor nu mai gasesti in ziua de astazi, asa cum nici codrii Teleormanului nu mai sunt, intregi si falnici ca altadata, si nici haiducii, care-i strabateau in galop, sub lumina lunii. Lumi si vremuri demult apuse, dar din ele vin cantecele mele. Pentru mine, Gogu Ivascu a fost prototipul taranului teleormanean. De la el am invatat primele mele piese. Il auzeam si eu seara cantand in satul “da di deal”, unde statea el, ca noi stateam “da di vale”. Tata era director la scoala, mama – profesoara, si-si doreau pentru mine sa ajung spiter, farmacist adica. Dar eu stateam cu orele pe langa maestrul meu, jumatate haiduc, jumatate rapsod, si-l iscodeam sa-mi mai cante, iarasi si iarasi. El canta si din timp in timp isi rasucea intr-o foita de ziar tutun maruntit si fuma. Fuma, si n-avea nici o problema cu vocea, chiar spunea: “Daca vocea sta intr-o tagara, nu e voce!”.

Era foarte mandru de mine, eu am si vorbit de el mult, peste tot unde am ajuns, i-am multumit pentru toate cantecele pe care mi le-a dat si pentru tot ceea ce m-a invatat. Pana sa moara, a tot cantat. A murit acum vreo sase ani. Totdeauna, cand ma duceam pe la el, zicea ca nu mai stie nici un cantec, mi le-a zis pe toate, dar de fiecare data mai gaseam o multime! As vrea sa mai fac un album, si ajutorul lui, dac-ar mai fi trait, ar fi fost extraordinar! Si acum ii simt lipsa. Gogu Ivascu a tinut tare mult la mine si, dupa ce am devenit cunoscut, mereu imi spunea: “Tu canti mai adevarat decat mine!”. Mie nici nu-mi place ce se spune despre mine, ca am inventat stilul “Liviu Vasilica”. Nu-i adevarat! Maniera mea de interpretare nu-i deloc personala, asa se canta la noi, odata. Si am observat ca nu numai la noi se canta “de piept”. De exemplu, desi reprezentam zone diametral opuse – Teleormanul si Tara Lapusului – intre mine si Grigore Lese exista niste asemanari, niste atingeri (mi-a spus un cercetator din America). Sa stiti ca strainii iubesc foarte mult folclorul romanesc si vin si cerceteaza – evrei, americani, chiar si nemti. De altfel, fara falsa modestie, pot sa spun ca eu sunt foarte iubit in Tara Lapusului, am foarte multi fani, primesc scrisori, sunt rugat sa trimit casete. Iarasi, foarte iubit sunt si in Ardeal. De ce? Nu stiu! Mi-a placut o lauda pe care mi-a facut-o un mot din Apuseni, imbracat in itari. Eram la un spectacol, la Alba-Iulia. Ma vede si macunoaste: “Sunteti domnu” Vasilica, doctorul de la Teleorman?”. “Da”,zic. “Io mi”s mot”, zice, “si sa tii minte ca esti in rand cu noi!” Mare onoare mi-a facut! Cred ca minte cel care spune ca nu-i place sa fie laudat pentru ceea ce face, pentru cantecul sau. Unde se pune truda, ai nevoie si de confirmarea ca esti pe drumul cel bun, ca faci bine sau nu. Si publicul este cel mai drept judecator, nu cercetatorii sau specialistii. Eu chiar am facut bine ca nu m-am lasat indrumat de specialisti, unii chiar au vrut sa ma struneasca. Marioara Murarescu totdeauna era cu ochii pe mine, nu cumva sa ma stric, adica sa incep sa devin altul, sau Steluta Popa, de la Institutul de Folclor, sau cei din Radio. A fost foarte greu la inceputuri. Si graiul l-am pastrat, cred ca nici teleormanenii de astazi nu mai vorbesc asa cum cant eu.”

Morometii din Plosca

- D-le Liviu Vasilica, ce ne puteti spune despre teleormanenii de astazi, nepotii lui Moromete? Ce griji si ce bucurii mai au ei?
- Tare draga mi-e mie comuna asta, Plosca natala. Acolo, taranii din sat parca sunt si acum taranii copilariei mele. Cand am timp fug acolo. Trag la una dintre matusile mele, ca nu mai exista casa mea parinteasca, si cand le aud cum se striga: “Hai, ghia, vina!” sau cum vorbesc in expresii arhaice, parca-mi salta inima de bucurie, vorba lui Creanga. Parca imi incarc bateriile. O perioada de timp vorbesc ca ei, dupa ce vin de acolo. Seara, ne adunam, barbatii, la un pahar de vorba si facem “Poiana lui Iocan”, vorbim politica. Si la mine in sat e plin de “Morometi”. Da, vorbesc serios! Eu am ramas uimit cand am vazut ca un vecin de la Plosca, nici nu mai stiu cum il cheama, noi ii ziceam Marin Beleaua – asta era porecla lui (acolo toti au porecle) -, stia o multime de ziare si de reporteri si mereu le zicea celorlalti cu aerul unui atotstiitor: “Ba, ce le zice asta in <<Adevarul>>, ba ce le zice cutare la ziaru” cutare!”. Cu timpul, mi-am dat seama ca Moromete a fost adevarat si ca ei, taranii mei, stiu sa citeasca printre randuri. Ba, mai mult: ei nu sunt dependenti de politica de la Bucuresti, isi fac ei politica lor. Taranul isi ia drumul lui, ca stie ca nu-l ajuta nimeni, isi face politica lui, singur. Si daca intri la el in casa, chiar daca e sarac, are un codru de paine sa-ti dea si-un pahar de vin, si casa e tot curata si are toale de premeneala, are tot ce-i trebuie si se intinde cat i-e plapuma, isi face universul lui, acolo. Si sa stiti ca teleormanenii sunt niste oameni speciali si datorita geografiei. Inconjurati numai de paduri, au fost asa, intr-un fel, stat in stat. Sa stiti ca turcii n-au intrat in padurea aia de frica, de-aia i-au zis “tele-orman”, adica padurea nebuna. Si austriecii la fel! Acum, poa” sa vina, intra ca-n branza, ca nu mai sunt paduri, s-au taiat.

Codrule, frunzele tale…

- Bine cu cantecele, ca altfel n-am fi stiut ca au existat in Romania paduri…
- Cantecele de demult, de cand era codrul codru, ma-nfioara si-acum cand le cant: “Lele, verde trei migdale,/ Codrule, frunzele tale,/ Stau in soare ca parale/ Si-ti dau la poale racoare./ Caut si eu de-un locsor,/ Ca sa m-asez binisor,/ Ca de tine mi-a fost dor./ Sa ma culc cu fata-n sus/ Si sa dorm, dormir-as dus!” . Cantecul teleormanean, ati vazut, are o linie melodica foarte simpla, dar atrage ascultatorul prin forma de adresare: “doda, neica, ba”, cantaretul striga la tine, adica, sa-l asculti, te trage de maneca, e o forma extraordinara de a atrage atentia asupra lui, iar chiuitul acela ascutit cu care se termina uneori versurile e o explozie a unui sentiment, explozie de vitalitate, de traire. La inceputurile carierei mele, inregistrarile in Radio erau un chin: tuturor inginerilor de sunet le placea stilul meu, dar le sareau acele indicatoare cand incepeam eu sa chiui. Ei se speriau si-mi ziceau sa le fac semn pe text unde chiui, ca sa regleze aparatele. “Pai, eu chiui unde-mi vine, nu unde-mi faceti voi semn!” Era jale cand ma vedeau, la toti le cadea fata: “Aoleu, iar a venit nebunul ala!”. Dar am rezistat si nu m-am lasat, n-am renuntat la stilul meu si bine am facut, pentru ca acele prime inregistrari au iesit atat de bune, ca se dau si acum pe post. La Plosca, in satul meu natal, am cunoscut in copilarie lautari vestiti, care cantau cum cant eu acum, cu voce de piept, tare, strigat. Cand eram mic, nu existau microfoane si lautarii erau selectati pentru o nunta astfel: erau inchisi intr-o camera si pusi sa cante atat de tare, pana sarea lampa din cui. Asa e cantecul in Teleorman, se canta strigat, de piept.?Si e firesc, daca ne gandim la relieful locurilor si lafaptul ca tot Teleormanul era, practic, plin de padure. Iar teleormaneanul nu canta ca sa-l auda mierla, ci ca sa-l auda si mandra din satul celalalt, de peste codru. E o explicatie hazlie, dar reala.
- Ati putea trai in alta parte decat acolo, in Alexandria?

- Am avut multe ocazii sa ma mut la Bucuresti. Multi artisti au venit in Capitala, dar au pierdut legatura cu adevarul, cu satul, nu mai sunt vii, devin niste fotografii. Orasul te dezradacineaza. Sigur, si eu traiesc in oras, fac acolo meseria de medic, dar abia astept sa ma intorc in sat la batranete, sa mor acolo, intre “morometii” mei. Imi plac taranii mei, imi plac copiii (daca am patru, va imaginati!), imi plac florile, imi plac animalele. Oricum, am treaba multa: dimineata sunt la cabinet, dupa-amiaza la Ansamblu, noaptea reconditionez costume populare. Cand cos, ascult inregistrarile sau fac repetitii: cant si cos. De curand, am reconditionat o gramada de costume, le-am dezorzonat, ca erau inzorzonate, erau costume vechi, foarte frumoase, pe care generatiile din urma au pus tot felul de paiete de plastic, iar eu le-am scos si le-am adus la forma lor initiala. Mi-aduc aminte ca si Ioana Radu (Dumnezeu s-o ierte!) mi-a admirat costumul. Am avut o intalnire cu ea odata, in Televiziune, si am simtit eu ca ma place. Ioana Radu nu te-ar fi laudat niciodata, era o profesionista in cantat, dar mie mi-a spus: “L-ai avut pe dracul in tine, ca, daca nu-l aveai, n-aveai de unde canta!”. Eu nu stiu daca de dracul e vorba, sau de har de la Dumnezeu.

Doctorul in opinci

- Va intreb la final ce trebuia sa va intreb la inceput: cum ati pornit cu cantecul in lume din satul dvs. din Teleorman?
- M-am nascut la inceputul lui iulie, in 1950, in casa bunicilor mei din Plosca. Desi bunicii erau oameni avuti, eu preferam sa stau tot timpul in mijlocul copiilor din sat, sa merg cu ei la pescuit, cu vitele la pascut, pe tapsanul de la marginea satului, unde ma tavaleam in joaca cu ceilalti copii, desi aveam in curte destula iarba si livada, si bent (iaz, mica crescatorie de peste). Mama imi spune ca aveam trei sau patru ani si ma entuziasmam asa de tare cand canta Maria Tanase la radio, ca tipam la ei sa faca liniste, puneam urechea pe aparat si ascultam nemiscat. Am avut chemare pentru folclor inca de mic. Inca din scoala primara, tata fiind directorul scolii din localitate, am inceput sa ma ocup de dansul popular, m-am inscris in formatia de acolo, mai tarziu, chiar din clasa a cincea, conduceam chiar eu echipa de dansuri. Pasii ii stiam de la horele din sat de la noi, unde eu cascam gura si eram nelipsit inca de la 4-5 ani (totdeauna am jucat ce se juca la noi in sat, dansul autentic, nestilizat). Mai tarziu, am facut echipe de dansuri si la liceu, am obtinut premii si acolo – vedeti, intai am fost atras de dans si apoi de cantec -, si in facultate, am luat premiul intai pe tara la etapa republicana a festivalurilor studentesti. Erau niste festivaluri extraordinare atunci, cu jurii grele, cu oameni grei. Sunt dansuri specifice Teleormanului, o imbinare foarte interesanta intre dansul ritual-arhaic si cel artistic, sunt dansuri mai elegante, mai ca leganatul spicelor, mai molcome, nu saltarete ca la olteni. Si chiar si in costumul popular liniile sunt mai dulci.
- V-ati scandalizat colegii cu portul si opincile dvs., “prea” originale pentru gustul lor.
- Intr-adevar, cand am debutat ca solist, la inceput produceam ilaritate la aparitiile mele pentru ca spargeam niste canoane. Paream caraghios, dar acum nimeni nu ma mai vrea fara costumul meu. Se purtau camasile cu paiete, cu flori multe pe piept, lucrate pe etamina, scurte sau fara poale, cu pantaloni stramti, pantofi cu toc italienesti, ciocate, cam asta era moda cantaretului de muzica populara. Si eu am aparut cu opinci, cu obiele. Am vrut sa le impun pentru ca mie mi s-au parut niste componente extraordinare ale costumului teleormanean, cu care noi trebuie sa ne mandrim, sa ne falim. Iar eu, numai cand sunt imbracat in costum traiesc cantecul cu adevarat. Atunci parca as savarsi un ritual.
- Ce le transmiteti celor care va iubesc, va asculta cantecele, vin la spectacolele dvs.?
- Ca medic, le urez sanatate, ca artist – sa ne asculte in liniste si pace cantecele si ca om le doresc prosperitate.

Nu regret, nu ma jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tanar niciodata.

N-ai sa mai zvacnesti ca pan-acum
Inima racita prea devreme
s-o pornesc din nou la drum
stamba luncii n-o sa ma mai cheme.

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii
Si pierdutul prospetimii har
Cu vioiul clocot al simtirii!

In dorinti incep zgarcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat doar viata?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.

Toti suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele desarte…
Binecuvantat sa fie deci
Ca traiesc si ca ma duc spre moarte.

PS: Muzica – Ducu Bertzi

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat…

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batrânilor le apar frivol, tinerilor – reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.