Pa la noi, pa Teleorman

Pa la noi, pa Teleorman
Frumos canta un cuc balan, -of-
Frumos canta un cuc balan,
Pa craca da maghiran, -of-
Da canta ca la un dusman,
Da ma da jos da pa cal,
Canta ‘outul da ma seaca
Sare cutatu’ din teaca, ma…

Canta cuce, limba-s pice
S-o ia daica s-o manance, -of-
S-o ia daica s-o manance,
Dumicata-n lapte dulce, -of-
Primavara cand sa duce,
Dupa dragoste-n colnice
Sa cante frumos ca tine,
Sa ma iubeasca pa mine, -ma…hai-ha-

Canta, canta cucule
Pupat-as aripile, -of-
Canta, canta cucule,
Si-nfoiaza-ti penile, -of-
Si-nfoiaza-ti penile,
Ca mandra sprancenile
Canta cuce numai mie,
Canta-mi dorul da Marie.

Dara-i-da di-dai di-dai di-dai
Dara-i-da didai darai da
Dara-i-da diri-dai di-da
Dara-i da di-da
Dara-i da… .da… …

Fir-ai sa fii tu de murg

Fir-ai tu sa fi da murg….
N-am putere sa te vand,
Acasa nu te mai duc,
Ori te beau, ori te mananc
Ori te beau, ori te mananc,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Ori intu’ cu tine-n crang,-of-

In mijlocul crangului,
Pusa-i saua capatai’,
Ipingeaua-mi asternu-i,
Ma culcai,dar n-adormi
De cantatul cucului,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Suieratu’ mierlitii ,-of-

Suiera mierlita mie,
Suierat da voinicie,
Sa ma fac un pui da cuc,
Langa tine sa ma duc,
Nu-ma-n brate t-oi srangea,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Macar neica d-oi crapa, -of-

Inima din piept ti-as lua,
Ca sa cunosti patima,
S-atunci tu ce mi-oi canta,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Mandrulita,mandra mea,-of-
Inima din piept la mine,
Sa o pun in piept la tine
S-atunci tu ce mi-oi canta,-dele-le-le-le-le,le-ele-le-le-
Mandrulita, mandra mea,-of-

As muri da nu acuma

Foaie verde ca aluna
As muri da’ nu acuma
La toamna cand o da bruma
In brate la Caterina
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Of, of, of
Langa cine-mi este drag
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Of, of, of
Langa cine-mi este drag

Ce-a lasat Domnul Christos
Sa ia frumos Fat-Frumos
Sa traiasca dragastos
Sa traiasca dragastos
Bate-ma doamne cu paru
Nu ma bate cu amaru
Bate-ma cu bata
Nu ma bate cu urata
Si iar verde ca aluna
As muri da’ nu acum
La toamna cand o da bruma
Si cand face vinul spuma
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Langa cine-mi este drag
Of, of, of
Sa mor cu capul pe prag
Of, of, of
Langa cine-mi este drag

Noapte de unul singur

de Adrian Paunescu

Aud un pian prin zapezi cristaline
Si nu sunt cu tine , vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Si calea e lunga si noaptea e mare.

De iarna ma satur , de planset te saturi
Iubiri intre noi in o mie de paturi
Si primavaratec ninsori mai sfasie
Voalul miresei in noaptea tarzie.

Se-aud ciudatenii si fiare in noapte
Si ninge himere si ninge cu soapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilarie
De tine , aceea ce n-a fost sa fie.

Iar daca ai fi dintr-o data cu mine
Mi-ar fi totul altfel si nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt in case
Si cerul a fum si-a pacate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se misca de parca ma strange cravata
Ma tarai pe coaste , te caut pe perna
Si noi ce spuneam ca iubirea-i eterna.

Si uite ce grabnic se-arata si trece
Si sangele-n rana lovita e rece
Aud un pian , un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se rasfira in stele
Si mainile lui bat in coastele mele
Atat as voi sa te vad inc-o data
Si-aceasta ca ultima noastra rasplata

Si cand langa focul ce-atat ne legase
In soba adanc paduraticei case
Ar fi sa te vad pentru ultima oara
As pune pianul sa-nvete sa moara.

Asa cum acum esti dusa departe
Bufneste-un pian prin ulucile sparte
Si-o luna roscata insangera plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot sa te-apropii.

Si cad in genunchi langa focul ce moare
Si vreau sa-l intreb de mai e vre-o scapare
Si el imi raspunde cu-n sclipat spre usa
Si-mi lasa in palme o calda cenusa.

Te-as cere-napoi insa n-am cui te cere
Si restul e numai Chopin si tacere.

PS: Muzica – Emeric Imre

Marele “Moromete” al cantecului teleormanean

de Corina Pavel@Formula AS (nr. 40 / 2002)

Liviu Vasilica: “Cand eram copil, lautarii erau pusi sa cante asa de tare, ca sarea lampa din cui”

E vremea vinului nou, a pastramei de oaie si a cantecelor de haiducie. Nici un glas nu rasuna la vremea asta in codrii desfrunziti ai Teleormanului ca cel al interpretului de muzica munteneasca, Liviu Vasilica din Alexandria. De profesie medic, descendent din bunici pe jumatate englezi (bunica lui, englezoaica pur-sange, s-a indragostit lulea de un taran frumos si instarit din Teleorman), putea sa devina orice, cu exceptia unui cantaret popular in opinci. Se pare insa ca radacina de “Moromete” a fost mai puternica decat celelalte altoiuri ereditare si patima pentru cantecul din Teleorman, de neindurat. O patima pe care Liviu Vasilica o muta si in cei ce-l asculta, iubitori ai muzicii populare, de la Dunare si pana in Muntii Gutai.

Gogu, marele lautar “da di deal”

“Povestea mea incepe demult, pe la inceputul veacului, cand in satul nasterii mele, Plosca, traia un mare rapsod al Teleormanului, Gogu Ivascu, inregistrat pe cilindri de ceara chiar de marele folclorist Constantin Brailoiu. Gogu Ivascu a dus de tanar o viata de haiduc. Era sarac, iubea o fata mai bogata dintr-o comuna apropiata si s-a dus cu droaga – o carucioara trasa de un magar – si si-a furat iubita, ascunzand-o sub un brat de coceni. S-a dus cu ea in alt sat, departe, si cand s-a intors cu ea in Plosca ii facuse deja doi copii. Era un personaj pitoresc si ciudat in lumea conformista a satului. Seara, asezat pe prispa, batea ritmul intr-o toba de piele de vitel si canta cu voce de piept, ca haiducii, de rasuna tot satul. “I-auzi, frumos mai canta nebunul de Gogu!”, ziceau oamenii si lasau lucrul, sa-l asculte. A murit pe la 92 de ani si a ramas cu femeia lui pana la adanci batranete. O poveste de dragoste ca a lor nu mai gasesti in ziua de astazi, asa cum nici codrii Teleormanului nu mai sunt, intregi si falnici ca altadata, si nici haiducii, care-i strabateau in galop, sub lumina lunii. Lumi si vremuri demult apuse, dar din ele vin cantecele mele. Pentru mine, Gogu Ivascu a fost prototipul taranului teleormanean. De la el am invatat primele mele piese. Il auzeam si eu seara cantand in satul “da di deal”, unde statea el, ca noi stateam “da di vale”. Tata era director la scoala, mama – profesoara, si-si doreau pentru mine sa ajung spiter, farmacist adica. Dar eu stateam cu orele pe langa maestrul meu, jumatate haiduc, jumatate rapsod, si-l iscodeam sa-mi mai cante, iarasi si iarasi. El canta si din timp in timp isi rasucea intr-o foita de ziar tutun maruntit si fuma. Fuma, si n-avea nici o problema cu vocea, chiar spunea: “Daca vocea sta intr-o tagara, nu e voce!”.

Era foarte mandru de mine, eu am si vorbit de el mult, peste tot unde am ajuns, i-am multumit pentru toate cantecele pe care mi le-a dat si pentru tot ceea ce m-a invatat. Pana sa moara, a tot cantat. A murit acum vreo sase ani. Totdeauna, cand ma duceam pe la el, zicea ca nu mai stie nici un cantec, mi le-a zis pe toate, dar de fiecare data mai gaseam o multime! As vrea sa mai fac un album, si ajutorul lui, dac-ar mai fi trait, ar fi fost extraordinar! Si acum ii simt lipsa. Gogu Ivascu a tinut tare mult la mine si, dupa ce am devenit cunoscut, mereu imi spunea: “Tu canti mai adevarat decat mine!”. Mie nici nu-mi place ce se spune despre mine, ca am inventat stilul “Liviu Vasilica”. Nu-i adevarat! Maniera mea de interpretare nu-i deloc personala, asa se canta la noi, odata. Si am observat ca nu numai la noi se canta “de piept”. De exemplu, desi reprezentam zone diametral opuse – Teleormanul si Tara Lapusului – intre mine si Grigore Lese exista niste asemanari, niste atingeri (mi-a spus un cercetator din America). Sa stiti ca strainii iubesc foarte mult folclorul romanesc si vin si cerceteaza – evrei, americani, chiar si nemti. De altfel, fara falsa modestie, pot sa spun ca eu sunt foarte iubit in Tara Lapusului, am foarte multi fani, primesc scrisori, sunt rugat sa trimit casete. Iarasi, foarte iubit sunt si in Ardeal. De ce? Nu stiu! Mi-a placut o lauda pe care mi-a facut-o un mot din Apuseni, imbracat in itari. Eram la un spectacol, la Alba-Iulia. Ma vede si macunoaste: “Sunteti domnu” Vasilica, doctorul de la Teleorman?”. “Da”,zic. “Io mi”s mot”, zice, “si sa tii minte ca esti in rand cu noi!” Mare onoare mi-a facut! Cred ca minte cel care spune ca nu-i place sa fie laudat pentru ceea ce face, pentru cantecul sau. Unde se pune truda, ai nevoie si de confirmarea ca esti pe drumul cel bun, ca faci bine sau nu. Si publicul este cel mai drept judecator, nu cercetatorii sau specialistii. Eu chiar am facut bine ca nu m-am lasat indrumat de specialisti, unii chiar au vrut sa ma struneasca. Marioara Murarescu totdeauna era cu ochii pe mine, nu cumva sa ma stric, adica sa incep sa devin altul, sau Steluta Popa, de la Institutul de Folclor, sau cei din Radio. A fost foarte greu la inceputuri. Si graiul l-am pastrat, cred ca nici teleormanenii de astazi nu mai vorbesc asa cum cant eu.”

Morometii din Plosca

- D-le Liviu Vasilica, ce ne puteti spune despre teleormanenii de astazi, nepotii lui Moromete? Ce griji si ce bucurii mai au ei?
- Tare draga mi-e mie comuna asta, Plosca natala. Acolo, taranii din sat parca sunt si acum taranii copilariei mele. Cand am timp fug acolo. Trag la una dintre matusile mele, ca nu mai exista casa mea parinteasca, si cand le aud cum se striga: “Hai, ghia, vina!” sau cum vorbesc in expresii arhaice, parca-mi salta inima de bucurie, vorba lui Creanga. Parca imi incarc bateriile. O perioada de timp vorbesc ca ei, dupa ce vin de acolo. Seara, ne adunam, barbatii, la un pahar de vorba si facem “Poiana lui Iocan”, vorbim politica. Si la mine in sat e plin de “Morometi”. Da, vorbesc serios! Eu am ramas uimit cand am vazut ca un vecin de la Plosca, nici nu mai stiu cum il cheama, noi ii ziceam Marin Beleaua – asta era porecla lui (acolo toti au porecle) -, stia o multime de ziare si de reporteri si mereu le zicea celorlalti cu aerul unui atotstiitor: “Ba, ce le zice asta in <<Adevarul>>, ba ce le zice cutare la ziaru” cutare!”. Cu timpul, mi-am dat seama ca Moromete a fost adevarat si ca ei, taranii mei, stiu sa citeasca printre randuri. Ba, mai mult: ei nu sunt dependenti de politica de la Bucuresti, isi fac ei politica lor. Taranul isi ia drumul lui, ca stie ca nu-l ajuta nimeni, isi face politica lui, singur. Si daca intri la el in casa, chiar daca e sarac, are un codru de paine sa-ti dea si-un pahar de vin, si casa e tot curata si are toale de premeneala, are tot ce-i trebuie si se intinde cat i-e plapuma, isi face universul lui, acolo. Si sa stiti ca teleormanenii sunt niste oameni speciali si datorita geografiei. Inconjurati numai de paduri, au fost asa, intr-un fel, stat in stat. Sa stiti ca turcii n-au intrat in padurea aia de frica, de-aia i-au zis “tele-orman”, adica padurea nebuna. Si austriecii la fel! Acum, poa” sa vina, intra ca-n branza, ca nu mai sunt paduri, s-au taiat.

Codrule, frunzele tale…

- Bine cu cantecele, ca altfel n-am fi stiut ca au existat in Romania paduri…
- Cantecele de demult, de cand era codrul codru, ma-nfioara si-acum cand le cant: “Lele, verde trei migdale,/ Codrule, frunzele tale,/ Stau in soare ca parale/ Si-ti dau la poale racoare./ Caut si eu de-un locsor,/ Ca sa m-asez binisor,/ Ca de tine mi-a fost dor./ Sa ma culc cu fata-n sus/ Si sa dorm, dormir-as dus!” . Cantecul teleormanean, ati vazut, are o linie melodica foarte simpla, dar atrage ascultatorul prin forma de adresare: “doda, neica, ba”, cantaretul striga la tine, adica, sa-l asculti, te trage de maneca, e o forma extraordinara de a atrage atentia asupra lui, iar chiuitul acela ascutit cu care se termina uneori versurile e o explozie a unui sentiment, explozie de vitalitate, de traire. La inceputurile carierei mele, inregistrarile in Radio erau un chin: tuturor inginerilor de sunet le placea stilul meu, dar le sareau acele indicatoare cand incepeam eu sa chiui. Ei se speriau si-mi ziceau sa le fac semn pe text unde chiui, ca sa regleze aparatele. “Pai, eu chiui unde-mi vine, nu unde-mi faceti voi semn!” Era jale cand ma vedeau, la toti le cadea fata: “Aoleu, iar a venit nebunul ala!”. Dar am rezistat si nu m-am lasat, n-am renuntat la stilul meu si bine am facut, pentru ca acele prime inregistrari au iesit atat de bune, ca se dau si acum pe post. La Plosca, in satul meu natal, am cunoscut in copilarie lautari vestiti, care cantau cum cant eu acum, cu voce de piept, tare, strigat. Cand eram mic, nu existau microfoane si lautarii erau selectati pentru o nunta astfel: erau inchisi intr-o camera si pusi sa cante atat de tare, pana sarea lampa din cui. Asa e cantecul in Teleorman, se canta strigat, de piept.?Si e firesc, daca ne gandim la relieful locurilor si lafaptul ca tot Teleormanul era, practic, plin de padure. Iar teleormaneanul nu canta ca sa-l auda mierla, ci ca sa-l auda si mandra din satul celalalt, de peste codru. E o explicatie hazlie, dar reala.
- Ati putea trai in alta parte decat acolo, in Alexandria?

- Am avut multe ocazii sa ma mut la Bucuresti. Multi artisti au venit in Capitala, dar au pierdut legatura cu adevarul, cu satul, nu mai sunt vii, devin niste fotografii. Orasul te dezradacineaza. Sigur, si eu traiesc in oras, fac acolo meseria de medic, dar abia astept sa ma intorc in sat la batranete, sa mor acolo, intre “morometii” mei. Imi plac taranii mei, imi plac copiii (daca am patru, va imaginati!), imi plac florile, imi plac animalele. Oricum, am treaba multa: dimineata sunt la cabinet, dupa-amiaza la Ansamblu, noaptea reconditionez costume populare. Cand cos, ascult inregistrarile sau fac repetitii: cant si cos. De curand, am reconditionat o gramada de costume, le-am dezorzonat, ca erau inzorzonate, erau costume vechi, foarte frumoase, pe care generatiile din urma au pus tot felul de paiete de plastic, iar eu le-am scos si le-am adus la forma lor initiala. Mi-aduc aminte ca si Ioana Radu (Dumnezeu s-o ierte!) mi-a admirat costumul. Am avut o intalnire cu ea odata, in Televiziune, si am simtit eu ca ma place. Ioana Radu nu te-ar fi laudat niciodata, era o profesionista in cantat, dar mie mi-a spus: “L-ai avut pe dracul in tine, ca, daca nu-l aveai, n-aveai de unde canta!”. Eu nu stiu daca de dracul e vorba, sau de har de la Dumnezeu.

Doctorul in opinci

- Va intreb la final ce trebuia sa va intreb la inceput: cum ati pornit cu cantecul in lume din satul dvs. din Teleorman?
- M-am nascut la inceputul lui iulie, in 1950, in casa bunicilor mei din Plosca. Desi bunicii erau oameni avuti, eu preferam sa stau tot timpul in mijlocul copiilor din sat, sa merg cu ei la pescuit, cu vitele la pascut, pe tapsanul de la marginea satului, unde ma tavaleam in joaca cu ceilalti copii, desi aveam in curte destula iarba si livada, si bent (iaz, mica crescatorie de peste). Mama imi spune ca aveam trei sau patru ani si ma entuziasmam asa de tare cand canta Maria Tanase la radio, ca tipam la ei sa faca liniste, puneam urechea pe aparat si ascultam nemiscat. Am avut chemare pentru folclor inca de mic. Inca din scoala primara, tata fiind directorul scolii din localitate, am inceput sa ma ocup de dansul popular, m-am inscris in formatia de acolo, mai tarziu, chiar din clasa a cincea, conduceam chiar eu echipa de dansuri. Pasii ii stiam de la horele din sat de la noi, unde eu cascam gura si eram nelipsit inca de la 4-5 ani (totdeauna am jucat ce se juca la noi in sat, dansul autentic, nestilizat). Mai tarziu, am facut echipe de dansuri si la liceu, am obtinut premii si acolo – vedeti, intai am fost atras de dans si apoi de cantec -, si in facultate, am luat premiul intai pe tara la etapa republicana a festivalurilor studentesti. Erau niste festivaluri extraordinare atunci, cu jurii grele, cu oameni grei. Sunt dansuri specifice Teleormanului, o imbinare foarte interesanta intre dansul ritual-arhaic si cel artistic, sunt dansuri mai elegante, mai ca leganatul spicelor, mai molcome, nu saltarete ca la olteni. Si chiar si in costumul popular liniile sunt mai dulci.
- V-ati scandalizat colegii cu portul si opincile dvs., “prea” originale pentru gustul lor.
- Intr-adevar, cand am debutat ca solist, la inceput produceam ilaritate la aparitiile mele pentru ca spargeam niste canoane. Paream caraghios, dar acum nimeni nu ma mai vrea fara costumul meu. Se purtau camasile cu paiete, cu flori multe pe piept, lucrate pe etamina, scurte sau fara poale, cu pantaloni stramti, pantofi cu toc italienesti, ciocate, cam asta era moda cantaretului de muzica populara. Si eu am aparut cu opinci, cu obiele. Am vrut sa le impun pentru ca mie mi s-au parut niste componente extraordinare ale costumului teleormanean, cu care noi trebuie sa ne mandrim, sa ne falim. Iar eu, numai cand sunt imbracat in costum traiesc cantecul cu adevarat. Atunci parca as savarsi un ritual.
- Ce le transmiteti celor care va iubesc, va asculta cantecele, vin la spectacolele dvs.?
- Ca medic, le urez sanatate, ca artist – sa ne asculte in liniste si pace cantecele si ca om le doresc prosperitate.

Nu Regret, Nu Ma Jelesc, Nu Strig

de Serghei Esenin

Nu regret, nu ma jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberata.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tanar niciodata.

N-ai sa mai zvacnesti ca pan-acum
Inima racita prea devreme
s-o pornesc din nou la drum
stamba luncii n-o sa ma mai cheme.

Dor de duca! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacara pornirii
Si pierdutul prospetimii har
Cu vioiul clocot al simtirii!

In dorinti incep zgarcit sa fiu,
Te-am trait sau te-am visat doar viata?
Parca pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineata.

Toti suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele desarte…
Binecuvantat sa fie deci
Ca traiesc si ca ma duc spre moarte.

PS: Muzica – Ducu Bertzi

Avem timp

de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede .
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat…

Despre frumusetea pierduta a vietii

Editorial de Andrei Plesu

Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada.

Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase, Constantinescu si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat.

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti. Batrânilor le apar frivol, tinerilor – reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Fenomenul downshifting – sau “dincolo” de top management

Aurora Liiceanu
Realizat de: Eugen Dumbrava

Despre noi se spune ca sintem o societate de supravietuire, o societate premoderna, ca avem comportamente de ev mediu, ca la noi violenta este mare, dar are expresii nemoderne sau premoderne. Nu ma refer la cruzime, ci la modul in care operezi sau treci la act. In ceea ce priveste fenomenul de downshifting, nu cred ca a aparut inca la noi. De ce nu cred? Downshifting-ul se refera la etica muncii, la valorile individului si felul in care el isi bugeteaza ca timp viata si la sensul pe care il da vietii in raport cu motivatiile lui, cu aspiratiile lui.

Downshifting-ul s-a nascut din acest refuz al societatii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialista) de a nu te inregimenta, a deveni sclavul valorilor materiale si de ati consuma toata existenta alergind dupa bani, dupa o pozitie ierarhica. Din punct de vedere psihologic inteleg ca downshifting-ul inseamna renuntarea la motivatia extrinseca si axarea pe motivatia intrinseca, acel refuz de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material -nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fi fericit, multumit in viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel incit sa nu devii un sclav al muncii. Prin urmare, e vorba de o etica a muncii.

Downshifting-ul nu poate fi la noi, pentru ca noi sintem dupa parerea mea, o societate care am demarat dupa ‘90 in plin materialism grosolan si exagerat, in care banul si acumularea de bunuri materiale este o dominanta a vietii.Toata lumea priveste cu admiratie si invidie desfasurarea cursei achizitiilor materiale, lucru care in strainatate a inceput sa fie pus sub semnul intrebarii. Din aceasta perspectiva un om din est (din tarile postcomuniste) o sa fie mai bine imbracat decit unul din vest, o sa isi doreasca o masina mai buna, o sa fie cum se spune, victima societatii de consum intr-un mod cu totul necritic, o sa-si ia tot ce este mai scump si o sa o faca ostentativ si in mod excesiv. Deci noi, in momentul de fata, sintem o societate cu valori materialist – excesive, spre deosebire de cealalta societate, in care oamenii profita de tot ce este modernitate pentru a spori confortul vietii, dar si calitatea ei.

Eugen Dumbrava: Ce factori credeti ca favorizeaza tranzitia aceasta la ei, de la acele valori centrate pe forma si nu pe continut, la cele de fond?

Aurora Liiceanu: Eu cred ca nivelul de la care pornesc ei este mult mai inalt decit al nostru. Adica ei nu au o populatie care supravietuieste ca la noi si aceasta conditie bazala, minima pentru a trai relativ decent este realizata cam la toate categoriile sociale. Faptul ca exista oameni care stau pe strada, sau care refuza sa intre in alt tip de inregimentare, in aceasta ordine a vietii, tine si de o patologie sociala care este legata de postmodernism, nu tine de saracie, pentru ca in strainatate abundenta de lucruri materiale fac sa existe o anumita satietate. Cu alte cuvinte, cu doua perechi de blugi si cu zece maiouri poti traversa o vara. Noi cred ca sintem intr-o perioada in care a inceput sa se vada aceasta adictie de shopping, care tine de centrarea de materialism, prin manipularea sau si prin manipularea data de publicitate, care indeamna necritic catre consumerism.

Asta nu inseamna ca la ei nu exista asa ceva, insa sint mult mai potoliti si ceea ce este interesant este aparitia acestui curent critic ca schimbarea a stilului de viata. La noi nu exista deloc o atitudine critica, ba dimpotriva, cum am mai spus, este vorba de invidie si chiar o rautate de a scotoci, sa vezi cit si-a mai luat, cite vile si-a luat, cum e vila etc. Exista o dorinta evidenta a unora de a fi invidiati pentru bunastarea lor materiala excesiva pe care ei o coreleaza cu reusita sociala sau cu reusita existentiala. Numarul, cantitatea contează si pretul.

In general downshifting-ul pune accentul asupra unei idei importante: exista si alte laturi ale vietii care sint importante si pe care le poti realiza daca ai bani, dar nu neaparat foarte multi bani: relatiile, prietenii, placerea de a sta la ora 11 dimineata pe malul unui riu, sau trezitul de dimineata la ora 10, cu gazeta in pat etc. Aceasta incarcare, acest burnout (combustie interna), sau saritul sigurantelor impinge individul catre o limita psihologica a disponibilitatii individului, a mobilizarii lui.

Societatea noastra este mult mai inegala decit a lor, la noi avem un amestec intre traditionalism si conformism. Vedem o graba teribila a tinerei generatii de alerga după bani si de a uita sa traiasca. Pentru ca sa ilustrez acest lucru am gasit un text foarte critic, in care un specialist in marketing se refera la ce se intimpla la noi in Romania: “am vazut fete care, atunci cind s-au angajat in agentie, erau ca niste mere sanatoase din care iti venea sa musti cu pofta; astazi sint niste scovergi iradiate de computer si nu m-ar mira sa aflu ca uterul li s-a uscat si ca nu vor mai fi niciodata in stare sa fie mame. Oricum, ar gasi cu greu un barbat la ora la care pleaca de la birou si daca ar apela la solutia cea mai la indemana, un coleg de birou, tot nu ar plesni-o: e cunoscut faptul ca stresul cauzeaza sterilitate masculina. Probabil ca la ora la care scriu aceste rinduri ele se afla tot la birou (in vreme ce ei isi trag in cap cu sortimente de tarie combinate cu beri) bibilind un mediaplan sau pregatind press release-ul unui client isteric si mitocan care nici macar nu stie sa spuna “multumesc”. Pentru simplul motiv ca “doar te platesc, nu?” (prefata la cartea lui Beigbeder, 2004).

In nici un loc, sau meserie, densitatea de impostori pe metru patrat nu e mai mare ca in marketing si publicitate”. Am citat acest lucru pentru prima parte, pentru ca sint segmente ale populatiei, care sint extraordinar de incompatibile cu alte segmente. Discrepantele in societatea romaneasca, nu numai materiale, ci si de mentalitate sint extraordinare si din aceasta perspectiva noi nu mai vorbim acum de oameni tineri, de oameni in virsta, ci de culturi organizationale. Sint lumi si lumi: fetele de la banci, baietii de la banci, vinzatoarele din mall, fetele din publicitate sau cele din media.

E interesant ca mai mult este afectata partea feminina, pentru ca, daca inainte exista acest stereotip – cind ai o fata este bine sa intre in invatamint (invatamintul a fost totdeauna feminizat, pentru iti permite sa mai cresti un copil, sa mai faci o mincare, sa mai stai pe acasa si sa ai timp pentru datoriile de femeie, care trebuie sa tina si o casa), astazi, este ciudat pentru ca nu se mai intimpla, fetele nu se mai fac deloc profesoare – intra in jurnalism, daca au noroc lucreaza la televiziuni -, iar cele care mai exista se duc mai degraba la gradinite particulare pentru bani mai multi. Deci, majoritatea intra in jurnalism si in marketing, profesii extrem de consumatoare de timp, extrem de mobile si de dinamice, la care salariile pot fi substantiale, dar daca stai sa te gindesti mai atent iti dai seama ca de fapt sint foarte prost platite pentru cit de rar dai pe acasa.

De ce a aparut downshiftingul? Pentru ca este vorba de manipulare, de o anume conditionare in privinta statutului de consumator. Se zice ca femeile vin tarziu acasa, dar cu foarte multi bani, cu banii aceia cumpara foarte multe lucruri si il fac pe copil sa devina la rindul lui consumator si il conditioneaza. Copilul, la rindul lui, este plin de bani, dar fara parinti – copilul neglijat dar cu bani, poate ajunge violent, sau poate fugi de acasa. Consumul de droguri este si o forma de protest nu numai o adictie, un semnal de alarma pentru parinti, pentru ca imitatia nu este suficienta ca sa explice raspindirea acestui fenomen.

Ca fenomen, downshifting-ul nu merge la noi, mai ales pentru ca el are si o componenta intelectuala, care include preluarea critica a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv cu propria ta viata, plasarea intr-un cimp al invatarii de calitate ai al cresterii personale, practic imposibila in conditiile in care stai zece ore la serviciu, te duci la workshopuri, teambuilding-uri, (aflate la noi in plina moda). Toate duc la confiscarea individului pentru profit.

Tineti minte ca in ‘90 atractia fata de domeniul privat a fost marita si prin schimbarea limbajului de nomenclatura a muncii, orice contabil era director economic. Toate aceste etichete care citeodata nu mai aduc bani, dar care psihologic motivează individul si il fac ca sa accepte sa lucreze mai mult, uneori fara o crestere salariala, pentru prestigiu, flateaza nevoia de statut. Este vorba despre o nevoie psihologica folosita foarte mult in manipulare. Atita vreme s-a spus ca nu este bine sa existe relatii sot-sotie la slujba, acum se reia ceva care seamana foarte mult cu comunismul. Dimpotriva, trebuie sa fie casatoriti, sa stea cit mai mult acolo, sa aiba gradinita pentru copii si unde sa manince, individul nu mai are decit week-endul care uneori poate fi petrecut cu colegii de la slujba in continuare, deci practic este o “deprivatizare” a individului. Acesta se intimpla la noi si oamenii nu au nici un pic de spirit critic, au sarit cu atita graba in aceasta poveste care este realmente gindita foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ in favoarea profitului. Psihologii s-au gindit foarte bine, creste numarul de divorturi, femeile si barbatii nu mai pot sta impreuna nici macar in week-end deoarece toate aceste reuniuni (teambuildinguri) se fac de obicei in afara, se cheltuie foarte multi bani, te incinta ca este un hotel scump, dar trebuie sa raspunzi la intrebarea ce se intimpla cu familia, pe care nu poti sa o neglijezi.

ED: Totusi acesti oameni, managerii de top, iau niste decizii, de a se intoarce putin la ceva anterior, la un stadiu pe care ei l-au depasit prin formare, prin socializare, prin performanta.

AL: Decizia de intoarcere tine foarte mult de individ, aceste decizii nu sint luate de oamenii medii care sint la baza ierarhiei, le iau persoanele care sint in top, care sint cel mai mult consumati de munca lor si care adopta fara să constientizeze suficient un comportament similar cu cel al hotului: mai fur o data si dupa aceea ma opresc, dar pina la urma te prinde pentru ca trebuie sa stii cind sa te opresti.

Ideea transmisa prin downshifting este aceea de a invata sa stii cind sa te opresti, pentru ca nu ai nevoie de mai mult ca sa poti sa ai satisfactii nebanuite in viata, sa nu devii un robot, un om “simplificat”, un nevrotic sau un isteric. Acesta necesita o depasire a ideii de supravietuire, un om care supravietuieste fie nu mai face nimic si atunci il tiraste societatea ca stat, fie intra in aceasta cursa pentru ca nu mai vede nici o alta alegere. Cind ai foarte multi bani si continui sa muncesti ca un robot, sau cind ai mult mai mult decit iti trebuie, ideea de a reconsidera ce iti trebuie (cu cele doua componente: materiala si spirituala) e vitala.

Partea spirituala nu se poate face in supravietuire. Deteriorarea relatiilor interpersonale este o consecinta a lipsei de timp. Vedem in filme politisti extraordinar de motivati, care lucreaza foarte mult si sint parasiti de sotii (aici poate ca nu este vorba de partea materiala ci de faptul ca nu esti in stare sa ai o proportie fericita, echilibrata intre investitiile pe care le faci profesional fata de cele pentru familie), care stau cu o sticla de whisky singuri in camere destul de modeste. Este vorba de a-ti regindi existenta si de a vedea ce prioritati trebuie sa ai in raport cu o existenta in care sa nu uiti ca exista si natura si timp liber, sa revalorizezi prietenii si lectura, sa te uiti in dreapta sau stinga, sa ai surse multiple de satisfactie personala. Acest lucru cred ca la noi inca nu este posibil, sintem inca morti dupa vitrine.

ED: Da, sintem inca in adolescenta vietii daca ar fi sa ne raportam la ceea ce este in vest. Voiam sa va mai intreb ceva legat de alternativele conceptului de downshifting. Ce altceva mai ofera downshifting-ul, in afara de aceasta orientare catre sine, catre relatii, ce alte variante iti mai ofera, pentru ca o data cu restructurarea valorilor nu vei mai avea aceleasi perceptii vis-a-vis de sentimentul de proprietate? Practic se schimba totul.

AL: Cred ca downshifting-ul aduce o mai buna convietuire intre “a fi” si “a face”, pentru ca se zice ca occidentul este centrat pe “a face”, fara simt critic, iar ceilalti sint pe “a fi”, fara simt critic (se zice ca in India exista obezitate spirituala, iar in America exista obezitate materiala). Totusi in civilizatie exista nevoia de confort, de a nu te chinui, nu poti dormi pe strada, nu poti trai in halul in care se traieste in tarile cu obezitate spirituala. Nu sintem in stare sa luam ce e bun dintr-un loc si ce e bun din celalalt loc si sa facem o sinteza care sa fie superioara fiecareia din cele doua forme, sa nu traim in extreme.

Retina isi pierde sensibilitatea atita vreme cit nu mai exerseaza alt peisaj decit canile de cafea, aparatele de facut cafele si monitorul computerului. De altfel si lectura s-a pierdut tot din acest motiv si cred ca se petrec anumite lucruri foarte interesante din punct de vedere psihologic: se mareste nevoia aceasta isterica de alternanta, de schimbare pe care o propune modernitatea in detrimentul capacitatii de concentrare. Filmele de actiune induc un ritm alert al vietii, care se rasfringe asupra psihismelor noastre.

Toefler spunea ca oamenii nu mai investesc in alti oameni, investesc in obiecte de aruncat, de unica folosinta. Ei uita ca obiectul nu are numai functia de obiect, ci ca el reprezinta un capital de memorie identitara. De aceea isi iau oamenii amintiri cind fac turism, nu isi cumpara obiectul ci isi cumpara semnificantul.

Un anumit tip de cultura a relatiei se pierde, avind in vedere ca intr-un film sintem intersanjabili, oamenii nu se mai fixeaza in relatii de lunga durata, sintem ca intr-o miscare browniana, toti oamenii sint frumosi, frumusetea se vinde, aceasta cursa de a fi altul si un refuz de a fi tu pina la urma.

Aceasta necorelare intre nevoia de afirmare a Eu-lui (a devenit din ce in ce mai mica afirmarea de sine, trebuie sa semeni cu Cher, cu Britney Spears) si dependenta de altii, de grup, reprezinta o negare a unor principii psihologice adinci, care sigur modifica structura personalitatii. Nevoia excesiva de imitare – modelele celebritatii -, admiratia pentru persoanele cu vizibilitatea sociala, care apar la televiziune, publicitatea, aceste identificari care se propun si care sint preluate cu totul necritic este proprie prezentului. Televiziunea – a aparea pe sticla – este o oportunitate foarte cautata pentru ca vizibilitatea sociala poate avea efecte pozitive: gasesti o slujba, iti faci relatii, te poti cupla, poti sa faci aranjamente, te poti “marketa” etc.

Downshiftingul este un si un refuz al formei fara continut. Astazi, industria schimbarii, a denaturarii, sau a renaturarii chirugia estetica, de pilda – e la moda pentru ca inegalitatea prin natura era singurul lucru care facea ca oamenii sa fie diferiti cel putin din punct de vedere fizic. Acum daca se pierde acest lucru – cum este si firesc – posibila explicatie ar fi ca nu putea sa se nasca decit intr-o epoca in care s-a lansat transplantul si clonarea. Cineva spunea intr-un interviu ca “toti oamenii vor fi foarte diferiti, foarte frumosi, la fel”. Nu este decit o schimbare a formei, continutul nu contează. Imaginea este totul.

La aceasta idee a valorilor, ca problema epocii noastre se ajunge prin identitate, sintem in pline provocari ale identitatii: cine esti, ce alegi, de unde esti, din ce grupa faci parte, ori nici postmodernitatea nu trebuie luata cum este, lucru valabil si pentru modernitate. Revenind la aceasta chestiune vreau sa spun ca avem foarte multa informatie, cimpul de alegeri este urias, dar ne lipseste discernamintul si ne lipsesc criteriile. De ce este bine asa si de ce nu este bine asa? Daca inainte opozitia între bine si rau avea o demarcatie clara, existau percepte religioase – asa e bine, asa nu e bine -, astazi nimeni nu iti spune ce e bine si ce e rau. Tu trebuie sa alegi si sa suporti consecintele.

ED: Estimati ca vor exista niste apropieri intre marile companii si fenomenul downshifting, pentru a impiedica exodul de capital uman catre aceasta deschidere a vietii?

AL: Nu stiu, ma gindeam ca exact acest evazionism va fi preluat de cineva care va vedea un profit, l-ar prelua si apropia, l-ar transforma intr-un profit in sensul ca nimic din ce rasare ca germene de interes nu ramine ascuns. Aici cred ca exista un pericol pentru ca sint de acord ca s-a nascut transplantul. Apar, insa, si forme patologice ale unei intentiei bune de la inceput. De altfel, in cartea lui Beigbeder chiar acest lucru se spune: ca te refugiezi pe o insula si acolo se reia acest ciclu, in sensul ca incepi sa te plictisesti ca ai numai natura, ca maninci, ca stai degeaba, ca ai multi prieteni si intri intr-un alt tip de nevroza.

ED: Vorbim de o limita a downshiftingulul, daca mergi catre extrema aceasta te paste ruperea totala de lume.

AL: Haideti sa luam fenomenul “hippies”, care sa zicem ca nu poti sa il vezi ca un downshifting, insa intr-un fel de avangarda poti sa il vezi daca fortam putin lucrurile. Refuz scoala, refuz caldura, refuz apartamentul, acest mit a lui Robinson Crusoe care ne bintuie din cind in cind si pe care se bazeaza si evaziunea catre tara, catre rustic. Dar ce s-a observat pina la urma? La primele boli mai dure, au fugit la spital. Prin urmare, e foarte greu sa iti asumi ceva cu totul nou. Cred ca ne trebuie elemente dintr-un sistem de valori sau dintr-o postura si altele din alta postura pentru ca impreuna sa nu se contrazica si sa nu sfisie individul in profunzimea lui, pentru ca pina la urma sintem convinsi si de beneficiile socialului. Aveam un prieten pe vremuri care avea o casa la tara – ca sa vedeti un downshifting avangardist – si vroia sa se mute complet la tara. Era pictor. Dar era prea tirziu, era deja schimbat de oras, nu avea capacitatea de a recunoaste, sa spuna “nu mai sint in stare”sa-mi schimb stilul de viata… E groaznic sa recunosti ca ai pierdut ceva. Revenea in oras dar din cu totul alte motive, cum ar fi ca il cauta lumea, in orice caz cauza nu era plasata in el, ci in afara lui.

Ideea este ca stilul de viata a devenit o problema, a alegerilor in societatea de astazi. La un moment dat se spunea despre femei: te mariti repede, faci repede un copil, il cresti pina la 26, 27, 28 de ani si la 28 ani cu un copil mare iti incepi viata. Poti face o facultate, esti inca tinara si poti sa iti reiei o alta viata. Se poate si invers, iti incepi cariera, lucrezi de innebunesti si la 34, 35 ani cind esti pe ultima suta de metri faci un copil. Acum la noi se poarta adoptia, anumite categorii, din varii motive s-au gindit sa impace si capra si varza si atunci isi fac o cariera, castiga bani si fiind si mai eliberate de maternitate, adopta copilul ca o forma de a compensa frustrarile. Pe de alta parte, copilul devine o forma de lux, pot sa imi permit un copil in conditiile astea, nu ca il fac sau il iau si il cresc, pentru ca eu fac banii, eu i-am facut si nu depind de nimeni. Este o actiune voluntar – monoparentala la aceasta categorie. Avem foarte multe forme. Una peste alta ideea este ca stilul de viata incepe sa preocupe foarte mult individul si cred ca daca o luam filozofic, motivul, se naste din ideea aceasta a utilitatii vietii. Inainte viata se traia, acum trebuie sa ii gasesti o justificare.

ED: Adica intii traiesti particica aceea de viata si dupa aceea iti mai trebuie alti 15 ani sa o explici.

AL: Exact. In orice caz omenirea este extrem de pestrita si exista foarte multe formule pe care ti se propun ca fezabile. Cind am zis de subdiviziuni m-am referit de exemplu la casatorie. Vrei relatii seriale fidele sau vrei hopuri, urcusuri si coborisuri, incet incet, ai facut o investitie in cineva, sau mergi in aceasta idee de relatii seriale. Ai de ales. Era mult mai comod cind ti se spunea cum trebuie sa faci. Era clar ca era inspre binele tau sa pre-iei un model. Acum esti pus in fata multor modele, submodele sau contramodele si trebuie sa alegi ce vrei. Ideea este ca viata nu are sens, ca trebuie sa ii dai tu un sens. Inainte avea un sens in sine, acum trebuie sa ii gasesti tu sensul, ceea ce reprezinta o intreprindere destul de dificila. Uneori am vazut ca acest lucru poate fi si una dintre explicatiile sinuciderii la tinerii care nu gasesc acest sens. Cel care sa-ti spuna ca merita sau ca este o datorie sa traiesti. Generatiile mai vechi nici nu si-au pus problema, traiau pur si simplu.

ED: In privinta mediului romanesc spuneati ca downshifting-ul nu e de interes, de actualitate. Puteti face o estimare, in privinta a ceea ce ar mai trebui sa treaca peste noi, ce ar trebui sa mai invatam pentru a ajunge in ipostaza de a marsa catre acest fenomen?

AL: Cred ca ar trebui sa fie mai multa bunastare materiala, pentru ca reflexia fata de propria viata in termeni mai evoluati nu se face decit in momentul in care ai asigurate conditii de viata decente. Nu neg ca oamenii care sint foarte saraci nu isi pun probleme de ce sint in halul asta de saraci si de ce viata este atit de amara, dar o fac in alti termeni decit cei care au tot ce le trebuie, sau in orice caz sint multumiti si isi pun problema ce fac cu viata lor. Primii trebuie sa lupte ca sa traiasca, iar ceilalti trebuie sa dea un sens vietii. Este o mare diferenta.

Cind am citit despre downshifting pot sa va spun ca mi-a venit in cap un banc destul de banal, de altfel, care prinde extraordinar de mult acest fenomen: un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu vroia. Acesta incepe sa ii arate care sint avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: si acum ce fac?

Probabil ca acel om avea o casa deasupra capului, vremea era destul de ospitaliera cu el, peste putea sa isi prinda daca ii era foame si nu isi dorea sa intre in aceasta cursa. Pentru mine este clar ca este un “shift”, o schimbare, de la motivatiile extrinseci la cele intrinseci.

ED: Considerati ca oamenii care au beneficiat de provocarile downshifting-ului intr-o anumita portiune a vietii lor vor fi capabili sa genereze alte valori pentru societate decit cele la care au apelat initial, adica vor putea sa genereze valori postmoderne? Daca da, in ce sens?

AL: Cred ca da, in sensul ca poate sa arate faptul ca avea de mic mai multe motivatii, hobby-uri, de a fi plasat mai realist intre principiul placerii si principiul realitatii, te face ca oricind sa te poti opri si sa ai ce face, sa nu ramii gol. Hobby-ul, cum se zice in sociologie, raspunde unui eu neutilizat. Vorbeam de principiul placerii si principiul realitatii: exista principiul realitatii, trebuie sa faci un pact cu lumea, cu nevoile, dar trebuie sa iti ramina ceva care, sa raspunda unor nevoi personale, sa-ti dea satisfactii. Este de dorit sa iti ramina permanent niste lucruri pe care vrei sa le faci. Trebuie sa stii ce sa faci dupa aceea. Sint foarte multi oameni care se plictisesc, care nu isi dau seama ca ar putea fi folositi, iar societatea nu ii foloseste, ei devin resurse umane care se irosesc.

Dar la noi exista acest curent, daca nu ti da bani sa nu faci. Aici remarc o deosebire fata de lucrurile bune pe care le-am descoperit in strainatate, ca mai poti fi util, ca mai poti sa te duci undeva, socializarea in orice caz este un fapt pozitiv, nu poti sa te retragi din lume.

Este nevoie in aceasta viata de relatii, ori pentru aceasta trebuie sa intelegi ca uneori ti se face un bine, ca lucrurile nu sint alba – neagra, ca sa poti sa spui ca te duci sa te ocupi de niste copii parasiti sau de natura, dar daca nu imi dai nici un ban mai bine stau acasa. E foarte gresit pentru ca foarte multi oameni intra in depresie tocmai pentru ca nu sint relationati sau nu-si gasesc o utilizare. Acesta este un lucru negativ in societatea romaneasca. Sigur ca exista oameni saraci care trebuie sa alerge dupa bani si nu pot face astfel de lucruri, dar sint oameni care care ar putea sa face ceva, dar care prefera sa stea pasivi.

Downshiftingul presupune o schimbare de stil de viata pina la urma, stilul vietii se schimba total, dar pe de alta parte el nu putea sa apara la noi in societate, la noi este prematur sa admitem o asemenea evolutie. Nu neg insa ca sint oameni care ar putea sa faca downshifting si nu fac, ceea ce inseamna ca fie sint definitiv pierduti, fie ca nu au alte resurse, fie nu au nici o motivatie intrinseca, adica in sistemul lor de valori prietenia, natura, lectura, informatia, etc, nu exista.

In incheiere as spune ca oamenii cauta frumusetea vietii in marile reusite si asa mai departe, fara a acorda importanta gesturilor mici, cotidiene. De fapt acestea fac cursul vietii. Viata are si ceva care trebuie trait, adica munca e foarte buna, insa ideile despre munca si activitate trebuie reconsiderate. Lucrurile mici sint importante. Este ca atunci cind esti concentrat pe ceva si nu mai vezi nimic in jur.